Un sentiment ciudat ma indeamna sa inchid ochii si sa imi imaginez.
Nu o ploaie de culoare, nu o umbrela multicolora, nu zapada, nu mare, nu padure. Nu. Deschid usa de la balconul meu acoperit in totalitate de zapada. Iau o mana de fulgi. Inchid usa, ma intorc in casa...Privesc cum mi se topesc in mana zeci de fulgi. Inchid ochii din nou. Visez. Nu mai visez. Chiar vreau sa fiu departe. Nu aici, unde stau in momentul asta. Vreau sa fiu mai departe. Mult mai departe. Sa. Nu. Nu sa zbor. Nu. Nu stiu ce vreau. Chiar nu mai stiu ce vreau. Mi'e dor de stralucirea de alta data a fiecarui lucru. Uneori exista. Azi...azi nu e chiar atat de evidenta.
Ma uit pe strada. E pustiu. Se mai aud din cand in cand rasete de copii. Si mai vad cate un bulgare zburand paralel cu fereastra. Mai vad si cate un om, doi. Acum trece o femeie. Este ascunsa de un fular lung cat orizontul. Care nu ma lasa sa ii vad mai bine fata. Si orizontul de departe se vede alb...o Doamne, mereu alb! De ce nu e verde???
Ca suntem in februarie. Inca o luna nesuferita si vine, in sfarsit, primavara. Cat de mult as vrea. Sa vina mai repede. Sa inmugureasca copacii. Sa ma readuca la normal.
Sunt, defapt nu sunt aici.
Ma gasesti unde e soare, cald, bine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Si acum sa vad ce iti trece prin minte :).